PRIN NOI ÎNȘINE…dar când? De ce continuăm să eşuăm ca ţară?

De obicei, când ne referim  la cât de rău o duce ţara asta frumoasă, găsim “N” motive pentru care să aruncăm vina pe orice şi pe oricine, spunem că nu mai mergem la vot că tot degeaba este, însă niciodată nu ne oprim să ne uităm într-o oglindă şi să ne întrebăm: cum naiba am ajuns noi aici, în halul ăsta ? Şi alte ţări din zonă au fost sub un sistem de guvernare comunist…şi totuşi sunt mult în faţa noastră! Nu există ţară în Balcani care să nu fi avut probleme cu corupţia, însă parcă în nicio ţară acest fenomen nu este la fel de generalizat ca în România.

Cel mai bun exemplu pe care pot să vi-l ofer este faptul că România ocupă o poziţie fruntaşă în ceea ce priveşte cheltuielile pe care le face pentru construcţia de autostrăzi (pentru un kilometru de autostradă statul român a reuşit să cheltuiască 23 de milioane de euro) în timp ce statul bulgar are un cost de 2 mil. euro pentru fiecare kilometru construit de autostradă). Şi cu toate că avem cei mai bine plătiţi constructori de autostrăzi din Uniunea Europeană, suntem pe penultimul loc la acest capitol în UE şi codaşi la modul în care ne plătim angajaţii. Polonia, o ţară distrusă aproape în totalitate în cel de-al doilea război mondial şi aflată sub jugul comunist până în anii ‘90, a avut un grad de absorbţie a fondurilor europene în exerciţiul financiar 2007-2013 de peste 60%, în timp ce România, în aceeaşi perioadă, în plină recesiune, a reuşit să atragă mai puţin de o treime din aceste fonduri.

Într-o Românie fracturată la interior, cu categorii sociale de români invrăjbiţi împotriva altor categorii de români, şi izolată la exterior, lipsindu-ne infrastructura specifică unui stat european, unde măsurile populiste sunt practicate de orice partid ajunge la guvernare (este adevărat, de unii mai mult decât de alţii), avem un popor care încă nu ştie pe ce drum să o apuce şi ce îşi doreşte sau are nevoie cu adevărat.

Cu toate ca în 1989 românii trăiau în sărăcie, zecile de mii de tineri care au ieşit în stradă, răsturnând regimul Ceauşescu, nu au scandat că vor salarii mai mari, că vor mai multe produse în magazine, cultură în teatre, o sută de programe la televizor sau mai multe sortimente de îngheţată… ei au strigat şi au cerut “LIBERTATE”.

Privind acum la tot ce se vehiculează în mass media, putem observa tot felul de comentatori şi analişti politici inventând teme false de discuţie, care ne spun că de vină pentru situaţia actuală este “greaua moştenire”, fostul regim comunist, lipsa unei strategii de ţară eficiente sau rezistenţa românilor la ce este nou şi diferit. Însă la recomandarea unui bun prieten şi coleg liberal, am citit o carte care mi-a întărit încrederea că toate aceste motive nu au nimic în comun cu realitatea noastră.

În cartea menţionată, ni se prezintă într-un capitol revoluţia egipteană din 2011, despre care vă voi scrie câteva cuvinte, deoarece este cea mai apropiată în timp de zilele noastre. Aceasta a început cu o serie de demonstraţii de stradă și acte de nesupunere civilă la 25 ianuarie 2011, protestele fiind cele mai mari în Egipt din 1977, de la Revolta Pâinii și fără precedent ca amploare, atrăgând participanți din diverse pături sociale și confesionale ale societății. În urma acestora, preşedintele Hosni Mubarak și-a dat demisia în ziua de 11 februarie 2011, iar după demisia sa, autoritățile egiptene au avut consfătuiri în vederea formării unui guvern de tranziţie (cuvântul în care ne aflăm blocaţi şi noi de 27 de ani).

La fel ca şi în România, nemulţumirile protestatarilor aveau rădăcinile în sărăcie (venitul mediu al unui egiptean reprezintă circa 12% din cel al unui cetăţean American, iar 20% din populaţie trăia în saracie lucie) însă revendicările lor vizau acelaşi lucru: LIBERTATE!

Însă ce însemna libertatea pentru români în anul 1989 sau pentru egipteni în 2011? Nu însemna nici libertatea de a merge în concedii, de a se plimba la mall, de a avea posibilitatea să îşi cumpere orice îşi doresc… ci libertatea de a trăi într-o societate unde drepturile politice sunt larg distribuite şi nu se află în mâna unui cerc restrâns de reprezentanţi ai clasei conducătoare, libertatea de a organiza societatea în folosul largii majorităţi a poporului, nu în interesul câtorva persoane.

Potrivit lui Daron Acemoglu si James A. Robinson, autorii cărţii “De ce eşuează Naţiunile”, pe care vi-o recomand din toată inima, “un stat ineficient şi corupt, pe de o parte, şi o societate în care (cetăţenii) nu îşi pot fructifica talentul, ambiţia, creativitatea şi educaţia pe care o primesc, pe de altă parte, se numără printre lucrurile care îi împiedică să progreseze. Toate impedimentele economice de care se lovesc au la bază modul în care puterea politică… este exercitată şi monopolizată de către un cerc restrâns de elite”.

Despre aceste libertăţi strigau şi tinerii noştri în 1989, dar uşor ,uşor, eşuăm în a le îndeplini, reuşind doar să înlocuim o clasă politică autoritară şi coruptă cu una democratică şi coruptă. Aşa cum subliniau şi cei doi autori în lucrarea mai sus menţionată, statele pe care le numim “civilizate” (punându-ne chiar noi, din primul moment, într-o poziţie inferioară faţă de acestea) au trecut prin astfel de revoluţii, unele mai puţin sângeroase şi mai mult economice, cetăţenii lor obţinând însă mai multe drepturi politice, care au dus într-un final la mai multe oportunităţi şi bunăstare pentru ei. La 27 de ani de la revoluţie, nouă ne lipseşte în continuare stabilitatea şi predictibilitatea gândirii economice şi politice (mai ales), rezultând într-o pasivitate şi nepăsare din ce în ce mai acute a cetăţeanului de rând.

Da, avem o clasă politică în mare parte coruptă, care atunci când a fost pusă în faţa alegerii de a-şi consolida propria putere politică sau de a încuraja o creştere economică reală a ţării, a ales prima variantă fără să se mai uite vreodată înapoi. Da, este dificil ca nişte simpli cetăţeni să schimbe ordinea lucrurilor şi clasele conducătoare, însă doar asigurând un cadru politic eficient şi instituţii economice inclusive, vom putea încuraja participarea unei largi majorităţi de oameni la o transformare politică reală şi la activităţi economice care folosesc cel mai bine talentele şi competenţele lor, dând astfel posibilitatea indivizilor de a face alegerile pe care şi le doresc. Din păcate, conform indicelui Eurostat, România se află pe locul 133 din 138 de ţări în ceea ce priveşte abilitatea de a atrage şi a reţine în ţară talente din orice domeniu… iar asta spune multe despre noi ca popor.

Tocmai de aceea, cred că toate partidele politice, însa în special Partidul Naţional Liberal, nu ar trebui să uite niciodată îndemnul lui Vintilă I.C. Brătianu de la 1905: PRIN NOI ÎNȘINE !!

Sursa foto: internet

Avatar

Bogdan Bola

Lasă un răspuns