Povestea primelor tramvaie din Constanța, aduse captură de război din Odessa

sept. 26, 2019 | Istoria Constanței

A fost o vreme când în Constanța circulau tramvaiele, pe care nu mulți dintre cei de astăzi le-au prins. După revoluție au mai rezistat puțin în Republica Mazăre, care a avut „grijă” să dispară rapid atât vagoanele, cât și șinele, la prețuri derizorii și câștiguri minime pentru oraș, dar maxime pentru el și acoliții săi. Încercând să găsesc niște soluții moderne și actuale pentru ca orașul nostru să aibă din nou la dispoziție acest mijloc de transport modern și nepoluant, am găsit niște istorisiri demult uitate, prin însemnările tatălui meu și în Arhivele Naționale.

Despre povestea tramvaielor aduse captură de război din Odessa, care au fost primele tramvaie motorizate din orașul nostru, aproape nimeni nu mai știe nimic în zilele noastre. Așa că astăzi vom vorbi despre primele mijloace moderne de transport ale urbei noastre, despre un primar al Constanței care nu a fost ales niciodată de cetățeni, dar care a vrut să distrugă geamia Hunkiar deoarece „nu ar fi nicio pagubă”, despre cum ne-am „luptat” economic cu Aradul în vreme de război și despre constănțenii noștri în general…

Suntem în anul 1942, iar Al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare, iar Constanța, bombardată de sovietici, găzduind o puternică garnizoană germană, suferea din cauza lipsei alimentelor și a unui nivel de trai decent. Acest lucru reiese și din adresa nr 10275 din 11.03.1942 a Primăriei Constanța către Ministerul de Interne, în care se arată că economia orașului se resimte de pe urma războiului, a pagubelor suferite de pe urma atacurilor aeriene și se solicită ajutorul pentru obținerea „unor mijloace de transport în comun ieftine, comode și practice (rapide)”. Astfel, se cere intervenția pe lângă Guvernământul Transnistriei în scopul de a aproba primăriei Constanța „15-20 km tramvai, linie dublă, cu toate accesoriile și vagoanele respective în condițiunile aprobate pentru municipiul Arad”. Se motivează cererea prin aceea că în orașul Constanța, transportul în comun era asigurat de societatea „Săgeata”, care avea un număr insuficient de mașini.

Paradă militară în Constanța anului 1942 – detașament de marinari ai Kriegsmarine

În anul 1935, Societatea de Transport Persoane „Săgeata”, cu sediul în București, câștigase concesiunea exclusivă a transportului în comun de persoane din municipiul Constanța, dar primarul nostru, un colonel pe nume N. Oprescu, era nemulțumit de felul în care societatea își respecta contractul. El considera că societatea „nu satisface interesele vitale ale municipiului” și din această cauză „s-au întreprins măsuri de represalii și rezilierea contractului”, primarul considerând că acesta este de fapt „oneros față de serviciul organizat prin concesiune” (adresa 10275 din 20.03.1942, același număr de înregistrare ca cea de sus, dar trimisă 9 zile mai târziu). Astfel, prin această măsură – rezilierea contractului – primarul-colonel dorea un serviciu propriu de transport în comun în Constanța, iar venirea tramvaielor din Odessa ar „face să crească patrimoniul Primăriei cu 150 milioane lei plus sursa de venituri permanentă și sigură”.

Cererea primăriei Constanța este aprobată de Ministerul de Interne (unii spun că chiar în dauna Aradului, dar acest lucru nu a fost probat), însă exista o problemă: Guvernământul Transnistriei primise foarte multe cereri de tramvaie din partea municipiilor din Regat. De aceea, la adresa Ministerului de Interne (Direcția Exploatărilor Comunale nr. 4945 din 17.03.’42), conducerea Odessei a comunicat la Constanța că nu își poate permite să împartă materialul avut în stoc, din cauza cererilor numeroase, lăsând totuși la aprecierea Min. de Interne repartizarea tramvaielor. Din adresa nr 16372/13.04.1942 a Primăriei Constanța către Ministerul de Interne, se solicită încă o dată în mod expres materialul solicitat, majorându-se chiar pretențiile: 40 de km de șină, 400 de bucăți stâlpi, 20 bucăți macazuri, 10 vagoane și 10 remorci. Primarul de atunci al Constanței, colonelul N. Oprescu, spera că la această nouă solicitare să nu se ridice obiecții de către Guvernul Transnistriei, dacă va veni pe filiera Ministerului de Interne. Acesta menționa de asemenea că la Odessa se află deja o comisie tehnică a Primăriei Constanța pentru recepția echipamentelor.

Răspunsul la această adresă întârzie până la data de 25.05.1942, când se primește o telegramă la Primăria Constanța din partea generalului inginer Vasiliu N., șeful Serviciului Capturi Odessa, care comunică primarului nostru că cererea i-a fost aprobată pentru „zece vagoane de tramvai cu motor, șase remorci de tramvai, cinci km de șină, 100 de stâlpi, patru km cablu, un grup convertizor”. În sprijinul comisiei constănțene aflate deja la Odessa este trimis și inginerul Alecu Cornelius (din partea Min. Lucrărilor Publice), care va rămâne patru zile pentru recepționarea și expedierea materialului. Bucuros că lucrurile încep să se miște în favoarea Constanței, primarul nostru ia legătura și cu Administrația comercială a porturilor și căilor de comunicație pe apă pentru transportul materialului la Constanța. În mod simbolic, se formulează pe 26 mai o epistolă către Ministerul de Interne, din partea întregii populații a municipiului Constanța, prin care se mulțumește acestora pentru sprijinul acordat.

Strada Stefan cel Mare în anul 1942

Îmi permit să deschid o paranteză aici: N. Oprescu devenise primar al Constanței datorită faptului că eram în vreme de război, el nu fusese ales în mod direct de cetățeni. Personal, sunt convins că își dorea să dea bine în fața celor de la București, mai mult decât era interesat de administrația publică locală. Introducerea primei linii de tramvaie motorizate (până atunci, în Constanța funcționau două linii de tramcare – tramvaie trase de cai – inaugurate în 1905 pe ruta Constanța-Techirghiol și în 1906 pe ruta Constanța-Mamaia) i-ar fi adus cu siguranță faima și aprecierea constănțenilor, dacă nu ar fi avut și o inițiativă cel puțin reprobabilă. Exact în această perioadă, mai 1942, constatând că geamia „Hunkiar” a fost avariată de bombardamentele sovietice, îi scrie secretarului de stat al Cultelor şi Artelor, spunându-i că „geamia cea mică poate dispărea fără nicio pagubă. Părerea mea umilă e să nu ne lăudăm prea mult cu monumentele istorice turceşti. Dacă le-am şterge cu vremea, n-ar strica. E de tristă memorie dominaţia turcească ca să conservăm semilunele în vârfuri de moschee”.

O astfel de măsura arată lipsa oricărei aplecări către nevoile urbei și ale cetățenilor săi din partea primarului-colonel, care din fericire a fost stopată. Ministrul Culturii Naţionale şi Cultelor, în guvernul mareşalului Ion Antonescu, era un om de cultură, filozof și membru al Academiei Române, Ion Petrovici. Acesta, împreună cu preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, istoricul Alexandru Lapedatu, șocați probabil de solicitarea primarului Constanţei, îi trimit o telegramă prin care îi solicită în mod expres să ţină cont de legile României care impun în cazul monumentelor istorice restaurarea lor imediată. Și astfel, beneficiind de acest statut, geamia Hunkiar rezistă și astăzi, în pofida vremii și a vremurilor.. Dar să ne întoarcem la tramvaiele noastre!

Cu toate că problema părea rezolvată, la 30 mai 1942, inginerul Cornelius Alecu scrie primarului și îi raportează greutățile mari întâmpinate din cauza neonorării integrale a cererii primăriei: ” numai opt tramvaie în loc de zece, cinci remorci în loc de șase, numai cinci km de șină în loc de zece și la acestea numai patru km de șină de aramă”. Acesta arată de asemenea că nu este sprijinit deloc de autoritățile locale și că dimpotrivă, viceprimarul Odessei, un basarabean pe nume Sinecliu, a favorizat delegația venită de la Chișinău. Acesta le-a dat celorlalți „tramvaie ușoare, modelul cel nou”, iar pentru Constanța a păstrat „tramvaie mari și vechi”, le-a dat „șină de cea mai buna calitate, îngropată, așa cum sunt cele de la București, lăsând pentru Constanța șinele liniilor de la periferie, aparente, așa cum sunt cele de cale ferată și care oricum nu se vor putea monta pe străzile Constanței”. În final, acesta atrage atenția asupra seriozității celor afirmate mai sus: „vă rog să mă credeți că nu exagerez cu nimic (…) nu afirm decât purul adevăr”. Acesta propune în continuare ca echipamentele să fie aduse cu trenul deoarece „ieri dimineață a fost torpilat vaporul Sulina…și riscăm prea mult”.

Vedere către Piața Ovidiu în vara anului 1942

Primarul-colonel N. Oprescu, foarte temperamental, solicită Consiliului de Miniștri, în data de 17.06.1942, „o intervenție energică pentru clarificarea problemei” și reclamă autoritățile Odessei pentru că nu se conformează ordinelor primite. Abia la 03 octombrie, se primește la Constanța o epistolă din partea Cabinetului pentru Administrarea Transnistriei, Organizarea Basarabiei și Bucovinei, în care se semnalează faptul că „ajutorul de primar Ion Căpșuneanu”, trimis de noi la Odessa s-a înțeles cu reprezentanții de acolo „asupra vagoanelor de tramvai destinate dumneavoastră”. Însă nici acest lucru nu era adevărat: ajutorul de primar Căpșuneanu trimite zece zile mai târziu un memoriu către primarul-colonel în care îi spune că „tramvaiele destinate pentru municipiul Constanța sunt degradate, iar costul reparațiilor se apropie de costul unui vagon nou”.

Cu chiu cu vai, la 23 noiembrie 1942, se semnează la Odessa actul de predare-primire între reprezentanții celor două primării a vagoanelor și echipamentelor aferente. „Întregul material a fost în total complectat și s-a adus de la Odessa la Constanța în 59 vagoane de cale ferată”, menționează un document intern al Primăriei Constanța. Noua și moderna linie de tramvai, prima din orașul nostru în care vagoanele nu erau trase de cai, a fost dată în funcțiune un an mai târziu, în noiembrie 1943, pe ruta Muzeul de Artă Populară – Bd. Tomis – Bd. Mamaia – Spitalul Militar și Retur, fiind deservită de 7 vagoane motor Pullman fabricate în anul 1913 în Belgia și modernizate în anul 1933 la Kiev. Însă constănțenii nu s-au putut bucura foarte mult de ele, deoarece în august 1944, trupele ruse în Constanța și au revendicat violent tot ce a fost al lor…și mult peste aceasta!

Vagon tip Pullman, modernizat în Kiev în anii 1930, modelul care a circulat și pe străzile orașului nostru pentru doi ani de zile

La 10 iunie 1945, documentele aflate în Arhiva Statului – Filiala Constanța ne arată că se încheie o Convenție între Comisia Aliată de Control și Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului, prin care se predau sovieticilor materialele aduse din U.R.S.S. În purul stil rusesc, se stabilește că „un număr suplimentar de materiale” nu au fost trecute în listele de români, așa că se vor suplimenta; se aduc acuzații reprezentanților Direcțiunii Uzinelor Comunale Constanța pentru faptul că „vagoanele primite în bună stare, s-au deteriorat, fiind lăsate sub cerul liber din cauza lipsei unui depou”, caroseriile au fost acoperite de rugină, interioarele s-au degradat.

Pe scurt „totul arată că este nevoie de reparații mari și serioase de care are nevoie parcul de tramvaie al U.R.S.S., care se găsește astăzi la Constanța”. Toate aceste reparații au fost plătite, cu vârf și Îndesat, de către Uzinele Comunale Constanța. Și pentru că în viață, totul se plătește și „roata se întoarce”, se dă dispoziție ca cele nouă vagoane aflate la Constanța, să fie reparate de Întreprinderile Comunale Arad, adică exact la cei care se presupune că le luasem fața în ’42 și primisem în locul lor vagoanele. Ba mai mult, după ce reprezentanții sovietici au analizat costurile repatrierii vagoanelor de la Arad la Odessa, au hotărât ca cele 9 vagoane să rămână pe loc în Arad și înglobate În patrimoniul propriu al orașului (ordinul 6556/10.01.’46 către Întreprinderile Comunale Arad). Toate aceste operațiuni au costat Primăria Constanța peste 100 de milioane de lei, bani pe care nu știm dacă i-am recuperat vreodată, chiar dacă s-au făcut solicitări scrise pentru ajutor către Ministerul de Finanțe.

Toate aceste date au fost studiate, analizate și consemnate de tatăl meu, pe vremea când fecior istoric fiind, arhive naționale cutreiera..și pentru care îi mulțumesc din suflet acum 🙂 Iar acum a venit vremea mea să le fac cunoscute celor care sunt interesați. Chiar dacă am relatat despre vremuri de război, aceasta a fost o poveste mai aparte, deoarece nu toți eroii se aflau pe front și nici toți dușmanii nu se aflau de cealaltă parte a baricadei. Personal, mi-a plăcut mult povestea Constanței anului 1942 și sper că și dumneavoastră. Iar dacă v-a pasionat și pe dumneavoastră istoria bătrânului Tomis, vă pot recomanda să aruncați un ochi și pe trista poveste a Cazinoului, de la începuturi până în prezent (https://bogdanbola.ro/inca-din-1903-primarul-liberal-al-constantei-cristea-georgescu-incheie-un-contract-cu-arhitectul-daniel-renard-pentru-proiectarea-noului-cazinou/809. O zi frumoasă vă doresc!
P.S. Din păcate, oricât am căutat, nu am găsit fotografii ale primarului N. Oprescu și nici cu tramvaiele acelor timpuri pe străzile Constanței! Dacă descoperiți dumneavoastră, vă rog să nu ezitați să mi le transmiteți! Vă mulțumesc!