Epopeea Armatei Române în Valea Uzului în „toamna pătimirii noastre” din 1916

Din infernul încleștărilor de la Valea Uzului din octombrie 1916, un raport trimis de comandantul unei companii din regimentul 65 ajunge la conducerea Diviziei 15 infanterie română: „Este imposibil de stat pe loc. Tunurile bat chiar în valea în care suntem. Am rămas cu 20 de oameni (dintr-o companie!), restul morți și răniți. Pădurea s-a aprins din două părți. Ne înăbușe fumul. Este infern. Nu mai avem puterea de a rezista. Rog ordonați retragerea!” Divizia însă nu a ordonat retragerea, trupa a rămas pe loc, a luptat și a biruit, iar drumul austro-ungarilor către Moldova, prin trecătorile din munți, a rămas în continuare blocat de ostașii noștri. Astfel, acest mic sătuc pe nume Valea Uzului, care deținea practic cheia sistemului nostru defensiv din fața pasului Oituz, a intrat în istorie…

Prolog la bătăliile de pe Valea Uzului

Fără victoria românească de la Valea Uzului în Primul Război Mondial, care a blocat intrarea inamicului austro-ungar în spatele aliniamentului românesc de la graniţa cu Muntenia, nu am fi avut victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. Așa că am considerat că o scurtă istorie a luptelor și evenimentelor de atunci ar trebui să împrospăteze memoria celor care, în zilele noastre, împart cimitirele eroilor după criteriul etnic. Înainte de Primul Război Mondial pe Valea Uzului era un drum care lega Transilvania de Moldova. În apropiere de locul cimitirului militar se afla atunci oficiul vămii austro-ungare (Zollamt), iar mai la est cu câteva sute de metri era oficiul vămii românești (Vama Uzului), conform unei hărți militare realizate de armata imperială cu situația frontului în zonă în Octombrie 1916. Granița era undeva între cele două puncte vamale. Valea Uzului avea în zonă o altitudine între 600 și 700 metri, fiind înconjurată de culmi împădurite cu înălțimi între 900 și 1530 metri, deci un relief accidentat, care nu permitea desfășurarea masivă de trupe. Valea era considerată o cale de acces secundară din cauza dificultăților de transport și de desfășurare a trupelor.

Valea Uzului în 1916, fotografie făcută de trupele de recunoaștere

Din punct de vedere strategic, Valea Oituzului reprezenta cea mai bună direcție de pătrundere din Transilvania în Moldova, dușmanul intenționând să fragmenteze dispozitivul strategic de apărare al armatei române, distrugând totodată baza logistică a acesteia. Forțele inamice care au atacat în trecătoarea Oituz formau grupul general Schmettow, cu două divizii de cavalerie, una austro-ungară și una germană, cărora le-a fost adăugată ulterior și divizia 71 infanterie austru-ungară. Acestea au fost puse sub comanda arhiducelui austriac Carol (care a rămas în istorie drept ultimul împărat al Austriei și totodată ultimul rege al Ungariei), care, enervat din cale afară de înfrângerile umilitoare suferite de trupele sale în vara lui 1916, și-a dorit să zdrobească Armata de Nord a românilor și să pătrundă în Moldova.

Apărarea Oituzului a revenit Diviziei 15 infanterie, scoasă la 8 octombrie de pe frontul dobrogean și transportată pe frontul Armatei de Nord, al cărei comandant era deja celebrul general Prezan. Această unitate (Div. 15), comandată de nu mai puțin renumitul general de brigadă Eremia Grigorescu, urma să mențină exclusiv sectorul dintre Valea Uzului și Valea Cașinului, fiind întărită în acest scop cu două brigăzi din Divizia 8 infanterie, aflată în rezervă Armatei de Nord. Până la sosirea și intrarea în dispozitiv a acestor unități, în fața tăvălugului inamic au stat doar ostașii Diviziei 2 cavalerie române.

Grup de prizonieri austro-ungari și germani la Valea Uzului, păziți de un soldat și un ofițer

Desfășurarea ostilităților

Arhiducele Carol, care conducea personal acțiunile militare ale împărăției bicefale, își pune toată speranța în ocuparea minusculului sat Valea Uzului, care odată cucerit, ar fi răsturnat întreaga linie românească de apărare, iar accesul spre Valea Siretului ar fi fost liber. În seara zilei de 11 octombrie 1916, cele două tabere se ciocnesc pentru prima dată în cadrul acestei ofensive, într-o luptă sângeroasă. Trupele noastre, formate mai ales din unități de cavalerie, se dovedesc a fi, chiar în condițiile luptei de tranșee sau corp la corp (cavaleriștii nu aveau baionete, ci foloseau lănci), trupe de elită și resping toate atacurile. În ciuda primei sale înfrângeri, inamicul continuă să atace obținând succese temporare , însă trupele române, comandate direct din teren de generalul Prezan, care după război va fi unul dintre cei doi militari români care vor fi înaintați în grad la rangul de mareșal, resping toate atacurile.

Inferioritatea noastră numerică este compensată cu succes de mișcările și intervențiile trupelor aflate în rezervă. Chiar și după ocuparea de către austro-ungari a poziției centrale a frontului nostru de la Hârja, contraatacul condus personal de generalul Eremia Grigorescu curmă panica ce putea să răstoarne frontul și, sub o ploaie de obuze și grenade, soldații români atacă energic și îi pun pe fugă pe dușmani. De asemenea, trebuie să menționez că pe 14 octombrie, un întreg batalion unguresc, comasat într-o vâlcea pentru atac, a fost decimat cu bombardamente de artilerie. Zile în șir, Divizia 71 infanterie austro-ungară, beneficiind de superioritate numerică și un mare număr de piese de artilerie de mare calibru, atacă pe tot aliniamentul trupelor române. Batalioanele noastre, reduse la doar câteva sute de ostași, lansează cotraatacuri la baionetă la fiecare pătrundere inamică, dar sunt nevoiți să se replieze.

Corpul de comandă al Batalionului 1, Divizia 15 Infanterie, în februarie 1916, în timpul unei aplicații desfășurate pe Valea Uzului

Cea mai importantă ofensivă inamică s-a executat în ziua de 18 octombrie, în prezența arhiducelui moștenitor Carol și a primului ministru ungar Tisza Istvan. În ciuda unui bombardament puternic și a atacurilor în valuri cât a fost ziua de lungă, inamicul nu poate străpunge frontul și suferă pierderi foarte mari. A doua zi, Divizia 15 Infanterie atacă pozițiile austro-ungare cu toate rezervele pe care le aveam și prin acțiuni de zi și de noapte, multe șarje la baionetă, până pe data de 26 octombrie inamicul este dat înapoi pe toată linia frontului, până peste fosta graniță a imperiului cu Moldova. În Valea Uzului, generalul maghiar Molnar a utilizat la atac întreaga Divizie 39 austro-ungară, reușind ocuparea Poienei Uzului. Trupele române s-au retras strategic spre Sălătruc, iar cu ajutoarele primite, contraatacă violent şi cu un curaj nebunesc, ajung până la fortificația de la vestul satului. Cu ajutorul Regimentului 4 vânători al colonelului Gherculescu, fortificația a fost cucerită, iar garnizoana austro-ungară capturată. Cu această ocazie, Divizia lui Eremia Grigorescu își câștigă renumele de „Divizia de Fier” și pentru prima dată, la porțile Oituzului se naște celebra expresie „Pe aici nu se trece!”.

Pe 27 octombrie, comandantul Armatei I austro-ungare, generalul Arz von Straussenburg înregistra încheierea oficială a bătăliei din munții Moldovei cu o înfrângere categorică pentru trupele sale (doar în ultima zi, românii au făcut 900 de prizonieri…). Dealurile și văile, pline de cadavrele invadatorilor, l-au făcut pe generalul Falkenhayn, comandantul trupelor germane din România, să afirme cu satiafacție și dispreț la adresa aliaților săi: „Domnii de la Pless trebuie făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin Pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondată”. Învinși și umiliți de români, arhiducele moștenitor Carol și primul-ministru Tisza părăsesc frontul și se întorc la cancelariile lor. Porțile Moldovei rămâneau bine-ferecate…

Soldat în opinci, mort la Valea Uzului

Sute de soldaţi români au căzut pe Valea Uzului și au fost înmormântaţi la faţa locului în toamna lui 1916, iar mai mulţi ofiţeri şi soldaţi au fost decoraţi post-mortem de către Regele Ferdinand I. Însă luptele nu se vor termina aici – între 10-15 noiembrie, detașamentele tactice române ale „Grupului Oituz” au atacat constant pozițiile austro-ungare, provocându-le pierderi grele și nelăsându-i să mute trupe în alte părți ale frontului. În primăvara anului 1917, inamicul, căruia i se alăturaseră și regimente germane, reia ofensiva și mai puternic. Dar „Divizia de fier” va fi din nou la înălțime – pe muntele Țipcheș, românii contraatacară în chiote furioase și numai cu baioneta, pentru că nu mai aveau timp de încărcat. Tot așa a fost respinsă divizia austro­-ungară care a încercat să răzbească pe valea Trotușului. Iar pe Valea Uzului, soldaţii români lansează atacul cântând „La arme” și bat altă divizie austro-ungară.

Eșecul ofensivei austro-ungare de a forța linia de apărare românească pe Valea Uzului a determinat o schimbare în tactica de atac pentru comandanții Diviziei 39 austro-ungară, care au solicitat și armament nou german, net superior, pentru pregătirea viitorului atac. Pe 8 Martie 1917, după o pregătire intensă de artilerie, a urmat atacul trupelor Puterilor Centrale, sub comanda generalului Josef Breit, diviziei austro-ungare venindu-i în ajutor și un regiment bavarez. Pe un front de patru kilometri pe culmile Carpaților Orientali, la nord și la sud de Valea Uzului, au luat cu asalt sistemul de poziții pe aliniamentul vârfurilor Soverjes – Moghioroș – Lapoș, apărat de trupele româno-ruse. Singurul lor câștig real, obținut după lupte grele, a fost vârful Moghioroș (1238 m), situat la circa 1,5 km nord de satul Valea Uzului, apărat doar de trupe rusești.

Soldați români ascunzându-se sub focul inamic

Epilog – controversa cimitirului de la Valea Uzului

În urma acestor lupte, din cadrul trupelor conduse de generalul Josef au murit 29 de combatanți unguri și 4 germani, cu alți 215 soldați răniți. De parte trupelor ruse, şi-au pierdut viața 408 persoane, iar 13 ofițeri şi 991 de soldați au fost luați prizonieri. În urma acestui succes, soldații Regimentului 11 de Infanterie Pionieri din Munkacs (austro-ungar), care au participat în lupte, au ridicat o capelă în cimitirul militar din Valea Uzului în memoria camarazilor căzuți la datorie, după planurile elaborate de caporalul de infanterie pionieri Janos Varga. Acum, nimeni nu știe cu exactitate dacă în primul cimitir militar din Valea Uzului, făcut de divizia 39 austro-ungară în anul 1916 lângă cimitirul civil, ungurii au îngropat doar soldații maghiari decedați sau și pe cei ai inamicului, români și ruși. Știm doar cu certitudine că au fost îngropați cei 29 de ostași unguri și 4 germani morți în bătălia din 8 Martie 1917. Alături de ei au fost îngropați soldații unguri, austrieci și germani căzuți în timpul luptelor din Octombrie 1916, precum și cu ocazia luptelor de uzură ulterioare.

În 1926 și 1927, Societatea Cultul Eroilor, o asociație românească înființată cu scopul de a organiza și conserva cimitirele combatanților din primul război mondial, a reorganizat cimitirul militar din Valea Uzului. În 1927 în cimitir au fost înhumați 1306 eroi de diverse naționalități. Pe lângă soldații unguri și germani, îngropați în anul 1917, aici au fost aduse corpurile altor soldați români și ruși găsite pe văile și culmile din jur, al căror nume a rămas necunoscut, putând fi identificată pentru unii doar armata din care făceau parte după resturile de uniformă. Conform listei din 1927, în Cimitirul militar din Valea Uzului erau îngropați nu doar soldați unguri, ci și germani, ruși, români, sârbi, austrieci. Din această cauză cimitirul are un caracter internațional și nu poate fi considerat un cimitir exclusiv unguresc ori românesc.

Soldat român, așteptând în tranșee un nou atac inamic

Și încă o dovadă în plus că românii au știut mereu să respecte eroii altor popoare, chiar și când au fost în conflict cu noi – soldații unguri, germani și sovietici decedați în timpul luptelor din august-septembrie 1944 au fost îngropați de asemenea în același cimitir militar de pe Valea Uzului. Scriind aceste rânduri, am speranța că am putut aduce mai multă lumină asupra acestui subiect, care stârnește foarte multe pasiuni exacerbate, de ambele tabere. Acei tineri care zac acolo îngropați, ar trebui cinstiți și onorați pentru eroismul lor, indiferent de tabăra din care au făcut parte. Acei soldați români care și-au găsit acolo odihna veșnică au reușit să ne îndeplinească cel mai înalt ideal – Marea Unire..iar pentru asta le suntem datori să nu îi uităm și să nu îi abandonăm vreodată!

Amintiri din iadul luptelor de la Valea Uzului

Iar ca încheiere, doresc neapărat să vă spun următoarea poveste a unui veteran de război, Constantin Gane, care, intrând în cimitirul de la Valea Uzului cu multi ani în urmă, își depăna amintirile: „La dreapta cum intri sunt trei morminte proaspete, acoperite cu flori. Pe crucile de lemn sunt trei nume săpate: Borcescu, Mihuţescu, Bătrânul. Pe cel din urmă l-am cunoscut puţin. Un tânăr sublocotenent de rezervă, mort în fruntea plutonului său.

Pe Mihuțescu îl țineam bine minte. Un băiat înalt, subțire, cu păr bălai cum e mătasa de porumb. Învăţător de prin Olt, pripăşit în Moldova [..] Era locotenent. La un atac, pe Lapoş, în fruntea companiei lui, a fost prins într-un foc încrucişat de mitraliere. Înaintând prin ploaia de gloanțe, striga soldaților din urmă: “După mine, băieţi! Cine-o cădea să cadă, dar cine-o ajunge s-arate străinului ce poate un Român!“ A murit acolo, ciuruit de gloanțe, iar peste trupul lui au trecut Românii şi-au arătat ce pot!

Borcescu, căpitan activ, comanda batalionul. Firea lui veselă şi glumeață, inima lui blândă şi iertătoare, sufletul lui curat şi drept, făcuse din omul acesta un fel de icoană de sfânt la care se închinau soldații. La Bucşiu se smucise din mâna Ungurului, dar de obuzul Neamțului nu i-a fost să scape. L-a spintecat o schijă de obuz, pe Valea Uzului, la postul lui de comandă.”

O ultimă relatare, făcută de această dată de un martor ocular, o puteți citi aici: http://www.rador.ro/2016/10/12/1916-note-de-razboi-xiv-2/

Avatar

Bogdan Bola

Lasă un răspuns